Calator in Maramures

Am plecat spre Maramureş cu inima destul de îndoită: auzisem în stînga şi în dreapta că mă duc degeaba, că tradiţiile s-au păstrat în foarte mică măsură, că am făcut o alegere neinspirată şi desuetă. E adevărat, există multe feluri de Maramureş, regiuni cu grade diferite de asimilare a valurilor novatoare peste tradiţiile deja existente. Şi aici, cînd vorbim de tradiţii, chiar oamenii din zonă înţeleg diverse lucruri: pentru unii, ele se reduc la festivalurile folclorice tip „Cîntarea României“, din vremea lui Ceauşescu. Alţii consideră, într-adevăr, că tradiţiile sînt vechile ritualuri, pînă la urmă, cotidiene, transmise de generaţii: intră, aici, modul în care oamenii îşi construiesc casele şi le înfrumuseţează, în care lucrează şi folosesc roadele naturii, în care îşi petrec timpul liber. Partea strict culturală este, pînă la urmă, aşa cum învăţăm din manualele de folclor, inclusă în obiceiurile de viaţă zilnică şi în ciclurile naturale
DOMNIŢA ŞI „HANUL“ EI
În Poienile Izei, una din renumitele comune maramureşene, am avut revelaţia să descopăr tocmai acest mod de viaţă tradiţional, deşi datele de pornire erau altele: un sat prosper, cu 375 de gospodării şi cam 800 de locuitori, în momentul de faţă preocupat, în mare parte, de agroturism – există deja cam 20 de pensiuni acolo, şi oamenii tot construiesc, se tot extind. Domniţa Ilieş, gazda noastră şi proprietăreasa pensiunii cu acelaşi nume, una din cele mai vechi din localitate, ne creionează profilul comunei şi ne delectează cu istorii locale. Ea însăşi e un fel de Ancuţa, nu doar hangiţă, sau frumoasă, în cel mai bun stil tradiţional, ci şi cu o tolbă nu numai doldora de poveşti, dar şi de concepţii închegate asupra lumii şi vieţii.
Domniţa ne deapănă cum s-a ajuns la boom-ul agroturistic local: oamenii din Poienile Izei sînt foarte muncitori; pe vremea lui Ceauşescu lucrau la CAP-uri şi IAS-uri, dar mulţi dintre ei erau meşteri în lemn, constructori; după 1989, majoritatea au plecat în ţară să lucreze, apoi chiar în străinătate. Toţi cei care au fost în alte părţi, au cîştigat bani acolo, dar nu s-au gîndit să rămînă, ci s-au întors. Şi-au înălţat case falnice, fie ele din lemn, în stilul tradiţional, fie din cărămidă, cu unul sau două etaje. De aceea, spaţiu pentru găzduit turiştii este, slavă Domnului. Şi lumea nu are prejudecăţi faţă de oaspeţi, pentru că s-a dovedit, în timp, că aceştia nu fac rău, şi că se pot cîştiga bani frumoşi din omenirea lor. De altfel, Domniţa a testat ea însăşi acest lucru: în 1998, s-a trezit cu 4 francezi la poartă. Cu banii de la cei 4 francezi, a mai terminat o cameră. De atunci, s-a tot extins, acum ajungînd la o capacitate de 34 de persoane. Domniţa şi soţul ei construiesc încă 5 căsuţe de vacanţă, tot din lemn, pe terenul din jurul casei, fiecare cu baia ei, plus o mansardă, pentru un grup de tineri, şi un şopron de grădină, unde se poate lua masa. O cameră şi două mese pe zi costă 20 de euro, fără diferenţe între români şi străini. Dacă pînă anul acesta cei mai mulţi turişti au fost străini, anul acesta majoritatea au fost români, bucureşteni, dornici să-şi cunoască ţara.