Domniţa ne lămureşte că-n Poienile Izei oamenii păstrează tradiţiile pentru că sînt uniţi şi chiar formează o comunitate, în adevăratul (şi de multe ori pierdutul) sens al cuvîntului. Motivul pentru care oamenii sînt atît de apropiaţi, este, în opinia gazdei noastre, religia comună: cei din sat sînt cu toţii români, şi ortodocşi. Nu prea politic corect, vom spune noi, toţi cei şcoliţi împotriva discriminărilor de tot felul. Dar aici nu e vorba de dicriminare, satul s-a nimerit să fie aşa, şi oamenii profită de această atmosferă patriarhală. Ar fi şi mai desuet, şi retrograd, dacă aş spune că mi-a dat senzaţia unui loc binecuvîntat de Dumnezeu – pot însă avea scuza că m-am molipsit de spiritul local: cum intra cineva pe uşă, acolo, spunea „Lăudăm pe Iisus!“. Iar cînd am fost să vizităm vechea (de la 1604) şi foarte frumos pictata biserică din lemn locală, băiatul preotului, el însuşi cu o figură de heruvim supraponderal, ne-a explicat scena Judecăţii de Apoi cu atîta inocenţă, încît chiar am fost convinşi că, dacă vom lucra duminica, o s-o băgăm pe mînecă. De altfel, şi tatăl lui, preotul, împreună cu biserica nouă din Poienile Izei, au o istorie miraculoasă: în 1987, sătenii s-au hotărît să construiască o nouă biserică, pentru că cea veche era neîncăpătoare. Banii s-au strîns, construcţia a fost începută, dar în noaptea de 17 august 1987, cînd se pregătea sfinţirea terenului, preotul de atunci a avut un vis: a visat că biserica se va face, dar că, atunci cînd va ajunge la turnul mare, el va muri. În realitate, s-a întîmplat chiar aşa: în noaptea de 27 martie, cînd ajunseseră la al treilea turn, sătenii aşteptau să le vină materialul. Acesta era adus noaptea, pentru că numai atunci aveau voie să lucreze. Maşina cu materialele a derapat şi l-a lovit pe preot, care a murit aproape imediat. Ca să nu o lase pe preoteasă pe drumuri cu 3 copii (dacă ar fi venit alt preot ar fi ocupat el casa parohială) sătenii au hotărît s-o mărite pe fata cea mare a preotului, Smaranda, cu un alt preot. Oamenii din sat i-au găsit soţ, fata l-a plăcut, au rămas împreună pînă-n ziua de azi, el este actualul preot, care slujeşte acum în biserica nouă, imensă şi terminată.
Ce s-a întîmplat atunci e tipic pentru locuitorii din Poienile Izei: acolo, ne explică Domniţa, toţi ştiu unul de altul şi se feresc să facă lucruri rele, ca să nu intre în gura lumii. Dacă au o problemă, se adresează preotului sau primarului (liberalul Vasile Dunca), care sînt nonstop la dizpoziţia sătenilor. De altfel, primarul a ajutat la salvarea singurilor consăteni năpăstuiţi de inundaţii, iar întreg satul a pus, apoi, mînă de la mînă, pentru a le reface casa. Divorţuri, în Poienile Izei, nu s-au prea pomenit, decît vreo două: altfel, oamenii mai rabdă şi nu riscă să se facă de ruşine.
În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, sătenii nu prea ştiu cu ce se mănîncă, în afară de cipurile vacilor, şi au tot soiul de temeri. Domniţa, în schimb, crede că va fi bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu