Duminica la Biserica in Poienile Izei

Musai de aflat

 

Nu ştiu câţi dintre moroşeni vor şti că Maramu’ ul lor să află tomna în irima (inima) Europei. Din punct de vedere geografic. Că la 17 km de ‘capitala’ Maramureşului istoric, Sighetu Marmaţiei, poţi să vezi şi azi o bornă aşezată acolo de societatea geografică austro-ungară, încă de la finele secolului al XIX-lea, bornă care marchează echidistanţa dintre coastele arctice ale Norvegiei in nord, litoralul Cretei în sud, coasta irlandeză în vest şi crestele munţilor Ural în est. Mai scurţi la vorbă, ei îţi vor spune că ţara lor îi acolo unde atârni harta României în cui.
    Nu ştiu pentru câţi dintre ei e important că zona montană reprezintă 43% din teritoriu. Ei ştiu ca li-s dragi munţii lor: Rodnei, Maramureşului, Gutâi şi Ţibleş, care le au dat lemnu pentru porţi, case, biserici şi le-au dat păşuni, pe care işi duc la păscut mioarele.
Ce, climă temperat-continentală?! Moroşenii o să-ţi zică să nu ţi uiţi clopu’ cînd meri la coasă, că-i tare cald, să nu te hărniceşti de Sântilie (Sfântul Ilie) în câmp, că te trăsneşte, şi iarna să ţi iei o şubă, că alminteri îţi ingheaţă cioantele.
Să nu le pomeneşti de reţea hidrografică. Ei ştiu una şi bună: că-s acasă pe Valea Izei, a Marei, a Cosăului, a Vişeului sau a Lăpuşului, iar zonele etnografice de care aparţin îs Ţări: Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Codrului şi Ţara Maramureşului (sau Maramureşul istoric).
Cum ajungi la ei? De vrei să ajungi în Ţara Maramureşului, ţinutul unde s-au păstrat cel mai bine tradiţiile şi arta populară, poţi să porneşti din Baia Mare, reşedinţa judeţului. Cel mai scurt drum este şoseaua naţională DN18 peste Pasul Gutâi (Baia Mare-Baia Sprie-Pasul Gutâi-Mara – Valea Izei – Poienile Izei). Dacă vrei să admiri o panoramă a întregii Ţări a Maramureşului, Agentia Corporate Travel te pot duce pe traseul Baia Mare-Baia Sprie-Cavnic-Pasul Neteda-Budeşti-Barsana-Poienile Izei-Ieud-Moisei-Borsa, pentru a vizita si a cunoaste Maramuresul Istoric.

Calator in Maramures 2

Domniţa ne lămureşte că-n Poienile Izei oamenii păstrează tradiţiile pentru că sînt uniţi şi chiar formează o comunitate, în adevăratul (şi de multe ori pierdutul) sens al cuvîntului. Motivul pentru care oamenii sînt atît de apropiaţi, este, în opinia gazdei noastre, religia comună: cei din sat sînt cu toţii români, şi ortodocşi. Nu prea politic corect, vom spune noi, toţi cei şcoliţi împotriva discriminărilor de tot felul. Dar aici nu e vorba de dicriminare, satul s-a nimerit să fie aşa, şi oamenii profită de această atmosferă patriarhală. Ar fi şi mai desuet, şi retrograd, dacă aş spune că mi-a dat senzaţia unui loc binecuvîntat de Dumnezeu – pot însă avea scuza că m-am molipsit de spiritul local: cum intra cineva pe uşă, acolo, spunea „Lăudăm pe Iisus!“. Iar cînd am fost să vizităm vechea (de la 1604) şi foarte frumos pictata biserică din lemn locală, băiatul preotului, el însuşi cu o figură de heruvim supraponderal, ne-a explicat scena Judecăţii de Apoi cu atîta inocenţă, încît chiar am fost convinşi că, dacă vom lucra duminica, o s-o băgăm pe mînecă. De altfel, şi tatăl lui, preotul, împreună cu biserica nouă din Poienile Izei, au o istorie miraculoasă: în 1987, sătenii s-au hotărît să construiască o nouă biserică, pentru că cea veche era neîncăpătoare. Banii s-au strîns, construcţia a fost începută, dar în noaptea de 17 august 1987, cînd se pregătea sfinţirea terenului, preotul de atunci a avut un vis: a visat că biserica se va face, dar că, atunci cînd va ajunge la turnul mare, el va muri. În realitate, s-a întîmplat chiar aşa: în noaptea de 27 martie, cînd ajunseseră la al treilea turn, sătenii aşteptau să le vină materialul. Acesta era adus noaptea, pentru că numai atunci aveau voie să lucreze. Maşina cu materialele a derapat şi l-a lovit pe preot, care a murit aproape imediat. Ca să nu o lase pe preoteasă pe drumuri cu 3 copii (dacă ar fi venit alt preot ar fi ocupat el casa parohială) sătenii au hotărît s-o mărite pe fata cea mare a preotului, Smaranda, cu un alt preot. Oamenii din sat i-au găsit soţ, fata l-a plăcut, au rămas împreună pînă-n ziua de azi, el este actualul preot, care slujeşte acum în biserica nouă, imensă şi terminată.
Ce s-a întîmplat atunci e tipic pentru locuitorii din Poienile Izei: acolo, ne explică Domniţa, toţi ştiu unul de altul şi se feresc să facă lucruri rele, ca să nu intre în gura lumii. Dacă au o problemă, se adresează preotului sau primarului (liberalul Vasile Dunca), care sînt nonstop la dizpoziţia sătenilor. De altfel, primarul a ajutat la salvarea singurilor consăteni năpăstuiţi de inundaţii, iar întreg satul a pus, apoi, mînă de la mînă, pentru a le reface casa. Divorţuri, în Poienile Izei, nu s-au prea pomenit, decît vreo două: altfel, oamenii mai rabdă şi nu riscă să se facă de ruşine.
În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, sătenii nu prea ştiu cu ce se mănîncă, în afară de cipurile vacilor, şi au tot soiul de temeri. Domniţa, în schimb, crede că va fi bine.

Cabana Izvorul lui Dragos

Cabana Izvorul lui Dragos este situata in complexul turistic Borsa, fiind amplasata intr-un cadru natural deosebit , cu vedere la Muntii Rodnei - Pietrosu si Muntii Maramuresului.
Pensiunea este un loc ideal de cazare pentru turistii care doresc sa petreaca un sejur in sezonul de ski, ori pentru cei care doresc sa descopere frumusetile Maramuresului.
Va punem la dispozitie 6 camere cu pat dublu matrimonial pentru 12 persoane, 2 bai comune, cu bucatarie proprie.
Dotari si servicii: tv color, cablu tv, pastravarie prorie, inchiriere de ATV-uri, incalzire centrala / apa calda non-stop, ghid turistic pentru zona Borsa-Maramures.
Obiective turistice: Rezervatia naturala Pietrosul Rodnei, Cascada Cailor, partia de schi dotata cu telescaun in apropiere, trambulina naturala de sarituri cu inaltimea de 90m, izvoare de apa minerala, Lacurile Iezer, Lala, Stiol, Varful Pietrosul Rodnei, Valea Vaserului, aici va puteti plimba cu mocanita, Pasul Prislop, manastiri maramuresene de pe valea Izei si Valea Viseului, Memorialul Durerii, Cimitirul Vesel de la Sapanta, Manastirea Sapanta Peri cu cel mai inalt turn din Europa.
Facilitati disponibile
Gratar
Pastravarie
Inchiriere ATV-uri
Bucatarie
Parcare proprie
Sala de mese
Programe turistice
Cablu TV
Frigider
Inchiriere articole sportive
Incalzire centrala

Calator in Maramures

Am plecat spre Maramureş cu inima destul de îndoită: auzisem în stînga şi în dreapta că mă duc degeaba, că tradiţiile s-au păstrat în foarte mică măsură, că am făcut o alegere neinspirată şi desuetă. E adevărat, există multe feluri de Maramureş, regiuni cu grade diferite de asimilare a valurilor novatoare peste tradiţiile deja existente. Şi aici, cînd vorbim de tradiţii, chiar oamenii din zonă înţeleg diverse lucruri: pentru unii, ele se reduc la festivalurile folclorice tip „Cîntarea României“, din vremea lui Ceauşescu. Alţii consideră, într-adevăr, că tradiţiile sînt vechile ritualuri, pînă la urmă, cotidiene, transmise de generaţii: intră, aici, modul în care oamenii îşi construiesc casele şi le înfrumuseţează, în care lucrează şi folosesc roadele naturii, în care îşi petrec timpul liber. Partea strict culturală este, pînă la urmă, aşa cum învăţăm din manualele de folclor, inclusă în obiceiurile de viaţă zilnică şi în ciclurile naturale
DOMNIŢA ŞI „HANUL“ EI
În Poienile Izei, una din renumitele comune maramureşene, am avut revelaţia să descopăr tocmai acest mod de viaţă tradiţional, deşi datele de pornire erau altele: un sat prosper, cu 375 de gospodării şi cam 800 de locuitori, în momentul de faţă preocupat, în mare parte, de agroturism – există deja cam 20 de pensiuni acolo, şi oamenii tot construiesc, se tot extind. Domniţa Ilieş, gazda noastră şi proprietăreasa pensiunii cu acelaşi nume, una din cele mai vechi din localitate, ne creionează profilul comunei şi ne delectează cu istorii locale. Ea însăşi e un fel de Ancuţa, nu doar hangiţă, sau frumoasă, în cel mai bun stil tradiţional, ci şi cu o tolbă nu numai doldora de poveşti, dar şi de concepţii închegate asupra lumii şi vieţii.
Domniţa ne deapănă cum s-a ajuns la boom-ul agroturistic local: oamenii din Poienile Izei sînt foarte muncitori; pe vremea lui Ceauşescu lucrau la CAP-uri şi IAS-uri, dar mulţi dintre ei erau meşteri în lemn, constructori; după 1989, majoritatea au plecat în ţară să lucreze, apoi chiar în străinătate. Toţi cei care au fost în alte părţi, au cîştigat bani acolo, dar nu s-au gîndit să rămînă, ci s-au întors. Şi-au înălţat case falnice, fie ele din lemn, în stilul tradiţional, fie din cărămidă, cu unul sau două etaje. De aceea, spaţiu pentru găzduit turiştii este, slavă Domnului. Şi lumea nu are prejudecăţi faţă de oaspeţi, pentru că s-a dovedit, în timp, că aceştia nu fac rău, şi că se pot cîştiga bani frumoşi din omenirea lor. De altfel, Domniţa a testat ea însăşi acest lucru: în 1998, s-a trezit cu 4 francezi la poartă. Cu banii de la cei 4 francezi, a mai terminat o cameră. De atunci, s-a tot extins, acum ajungînd la o capacitate de 34 de persoane. Domniţa şi soţul ei construiesc încă 5 căsuţe de vacanţă, tot din lemn, pe terenul din jurul casei, fiecare cu baia ei, plus o mansardă, pentru un grup de tineri, şi un şopron de grădină, unde se poate lua masa. O cameră şi două mese pe zi costă 20 de euro, fără diferenţe între români şi străini. Dacă pînă anul acesta cei mai mulţi turişti au fost străini, anul acesta majoritatea au fost români, bucureşteni, dornici să-şi cunoască ţara.